Skip to content

O cauza pierduta, un caz pierdut – lasitatea

miercuri, 26 Martie, 2008

Sunt obligat sa incep cu – imi pare rau, sunt obligat sa vorbesc despre raul ce l-am simtit sau despre sfarsitul nedorit – practic acelasi “inceput”.
Nu te-am iubit doar pentru ca ai un zambet larg deschis, nu te-am iubit doar pentru ca asta trebuia sa se intample, nu te-am iubit doar pentru ca erai “singura”, nu te-am iubit doar pentru ca-ti placeau multe ce-mi plac si mie (inca), nu ! Si acum si atunci, ma tot gandesc daca e bine sa scriu ce simt, ma gandesc daca vei citi vreodata aceste randuri, ma gandesc daca vei citi in profunzime si vei intelege – ceea ce de foarte mult timp trebuia spus.
M-am gandit foarte mult; zile adunate, zile in care ezitam, zile care le numar pentru ca se suprapun cu alte zile pe care la randul lor le numar, zile in care nu stiu nimic de tine si invers, zile in care nu spun nimic chiar daca am sansa si exista “posibilitatea”. Simt ca mare parte este mucegai sau cel putin in asta s-a transformat, un mar care la inceput era dulce – rosu si parca rotund si care mai apoi a inceput sa mucegaiasca. Nu vreau sa-mi intelegi durerea, o durere a zilei de maine, nu-mi ramane decat sa ma uit in gol – la desene animate sau benzi desenate – ma consolez cu ideea ca: nu am sa pot uita nici macar locurile “calcate/umblate” de noi sau acele locuri care au fost intunecate de ale noastre umbre. Dar macar nu te-as fi meritat, nu te merit, nu am sa te merit – totul o sa ramana cenusiu, mult prea pustiu. E mult mai bine pentru amandoi – asa – sau pentru tine macar, caci mie mi’e tot una cu praful calcat de tine ‘n fiecare dimineata si de care ti’e nu-ti pasa, pur si simplu nu-ti pasa. Regret foarte mult ca m-am deschis si mai ales cat m-am deschis, pentru tine; pentru tine nu a insemnat decat “clipa” si atat. Acum regret un trecut de mizerie, un trecut in care nu ma pot uita la zambete si clipe frumoase pentru ca sunt doar presarate. Adevarul a stat si sta in neintelegerea, in frica si lasitatea ta, m-ai vandut unei lumi de care stiai foarte bine ca mie unul nu-mi place, ai incercat mereu sa schimbi prin cuvinte ce se schimba foarte greu prin fapte. Sunt tanar, sunt prost, sunt un pierde-vara, sunt “prea-cum-nu-vrei-tu”, imi pare rau pentru ceea ce sunt, tu crezi ca pierd vremea, imi pare rau pentru ceea ce ar fi trebuit sa fiu, crezi doar cand e’ vremea.
Fara Dumnezeu. Gata ! de acum este soarta, pentru ca asa a fost in’totdeauna, doar ca mereu am refuzat sa cred. Soarta ta nu m-a vrut, soarta mea nu te-a vrut, pare foarte simplu, insa acele lucruri simple sunt defapt imposibile.
Nopti fara sa-mi iau gandul. Foarte putine zile, au fost acelea in care sa nu ma gandesc la tine – in paralel cu mine, nopti care acum abia ca le pot dormi cu gandul limpede, nopti care ma macina si acum. Dimineti din care nu ma trezesc – ci ma chinui, macar sa ma odihnesc. Stiind si traind in acelasi timp, ma calesc odata cu timpul scurs.
Speram sa sincronizam timpul, ceasurile noastre la secunda, la minut, ora, sperand ca astfel nu o sa uitam unul de altul, ca mereu o sa verificam ceasul, mereu o sa ne intereseze daca este asemeni celuilalt – multe cuvinte care nu sunt egale decat cu vise. Vise de-o schioapa, vise mult prea frumoase doar atunci cand nu sfarsesc pe-o foaie precum asta. Mi-am dorit din tot sufletul sa pot sa merg fara sa ma gandesc la ceva strain, la ceva inchis, sa pot sa merg destins fara sa calc stramb. Mi-e atat de simpatic locul, desi mi-e greu sa ajung, sa calc sa pot sa mai privesc; total aiurea ca inca ma mai gandesc, inca mai simt acele emotii, trairi, acele zile de care ma rugam sa nu se termine. Pacat pentru ca am fost sa fiu “eu”, pacat ca nici macar nu am ramas ce trebuia sa ramana’n urma, mare pacat de timpul scurs care putea fi pastrat. Nu stii cat de mult am avut si am nevoie – nu de ce ai fi crezut ca-ti cer, nu! Nu stii cum e sa fii singur, sa te uiti in jur si sa realizezi ca vorbesti singur, te prefaci lumii ca esti de partea lor insa defapt esti un izolat si atat – un nimeni in fata celorlalti, un nimeni pentru ca nimeni nu te ‘ntelege. Insa, nu ca ai avut norocul, as gresi enorm daca as spune asta, nu! doar ca a fost alt timp, au fost alte imprejurari, au fost momente, stari, iubiri diferite si daca nu au fost, atunci ar fi trebuit sa existe. Stiu foarte bine ca nu e tocmai verde viata ta, poate ca eu sunt cel care greseste mereu, dar este dreptul meu – am libertatea aceasta de care uneori abuzez, uneori nu. Stiu, caci sunt si eu om, ceea ce stiu mai si simt, o sita pe care nu o au toti, sau care o au – nu cern prin “ea”.
Incet incet, uiti, uiti de mine, uiti de totul din mine, uiti cu ce mana scriu – ca si cum nu stii – uiti de ce ma leaga, uiti de nume, uiti de zi si zile, uiti cu totul de tot. Nimeni dintre noi nu-si doreste acest lucru, dar: este dupa noi? Nu poti controla tot, unele se intampla pentru ca asa a plouat.
Nu am dreptate in tot ceea ce scriu sau bucata cu bucata – adunate, am o dreptate de care tu nu ai avut parte, nu ai vrut sa faci parte cu a mea dreptate. Seriosi sa fim ! uite-te in ochii mei daca ai curaj si spune ce ai de spus, mie – descarca ura si toate gandurile rele – pe cele care le merit dar si pe cele care, doar eu stiu ca nu-mi apartin, nu le merit sa le aud, nu le merit sa le citesc – practic nu pot sa le inteleg. Goluri de care nu ai sa auzi vreodata, gauri facute-n galagia de pe strada, ca si un amortizor pus pe-o arma – m-ai gaurit pentru o mare cauza ! Bea apa din minut in minut, dormi cu paharul de apa calda langa tine, bea timp de o saptamana apa calda – vezi cat de nenorocita este starea creata. Mi-ai dat sa beau apa, acum beau apa si in cateva minute iarasi – apa –
Eu nu am sa-mi cer scuze niciodata de ce am scris mai sus, de ce o sa mai tot scriu, in jos; nu mi-e rusine de ce simt, nu regret ca scriu ceea ce simt – mai degraba regret ca am simtit. Sunt constient ca nu ai sa citesti aceste randuri, ce sa mai vorbesc de faptul ca nu o sa intelegi, nu stii ca tot ce am scris e doar o cauza din sutele pe care le am in suflet, sute de motive pe care tu mi le-ai dat sa simt – sa scriu ce simt. Pacat ca totul o sa fie un punct negru ‘n suflet, o sa ma gandesc la rau cand o sa privesc – ce’a fost. O sa misc privirea-n stanga si-n dreapta cat de repede pot, doar ca sa nu vad negru-n fata ochilor. Iti promit ca odata si odata (nu stiu cand) am sa trec peste aceste momente care ma fac mut, care ma bantuie – ce nu’mi dau pace. Si, uite – o alta zi in care mintea ‘mi joaca feste, nu ma lasa ‘n pace – ma simt prost zi de zi doar pentru ca s-a intamplat “trecut” – asa este in fiecare zi, nici nu vreau sa impart cu tine durerea, pentru ca nu ai sa o cunosti, tu fata de mine – ai norocul ca nu o sa ti se intample, ai norocul de a te intoarce oricand la cineva, ai pe cineva care sa te ajute cand esti jos – felicitari si-ti doresc sa-o(l) pretuiesti pentru tot restul vietii. M-am rugat sa fie altfel decat a fost “trecut”, dar mereu a fost la fel – daca nu asemanator. Acum, fiecare pe un drum aparte, cu sau fara gropi, ca merg sau ca mergi mai departe, ca nu merg sau nu mergi mai departe, ca-ti pare rau – caci mie da, ca nu-ti pare rau, regreti sau nu regreti, tu m-ai uitat. Te implor sa lesi totul asa cum e ! Nu stii cat sufar si nu stii sa intelegi suferinta, de aceea te rog sa fii lasa, nu mai ai pentru ce sa lupti, fii lasa te rog – pronunta cuvantul lasitate si intelegel pentru mine ! Esti o lasa !!! Ooooo lasaaaa ! Ahhhhhhh ! Las’o.

3 comentarii leave one →
  1. Sun permalink
    marți, 10 Martie, 2009 09:19

    Dragostea este ca o pereche de pantofi…Trebuie sa cauti o pereche, care sa ti se potriveasca…cand ii gasesti, sa simti ca si cum ar fi, dragoste la prima incaltare…Cand bagi piciorul sa nu stai sa te gandesti de doua ori, sa simti sa sunt ai tai si punct. Unele persoane isi gasesc greu o pereche de pantofi potriviti pentru ei…unii sunt mari, mici, ingusti, largi…sau… ii gasesti totusi, ii porti ceva timp, dar simti ca parca ei nu te mai vor si esti constrans de imprejurimi si trebuie sa renunti la ei fie ca vrei sau nu…si iar trebuie sa cauti…si cauti…
    Sau sunt picioare care nu sunt niciodata suficient de sigure pe ele sau suficient de independente incat sa renunte naibii, de bunavoie, la pantofii nepotriviti…si stau saracutele cu plasturi peste plasturi si indura mult timp, pentru ca ele nu vad, sau nu asculta de cei din jurul lor…
    Si vine o vreme, cand picioarele se obisnuiesc cu ideea ca toti pantofii de pe Terra sunt nepotriviti si toti le vor provoca bataturi, indiferent cat ar incerca ele sa ii modeleze…si…atunci apar pantofii potriviti, care nu iti vor face bataturi si picioarele tale ii vor iubi…
    Nu trebuie sa ii cauti insistent…ei vor aparea de unde nu iti imaginezi…

  2. vineri, 9 Mai, 2008 14:55

    Ana … nu-mi spune nimic, sincer. Vreau doar sa stiu daca este vorba de tine sau nu. Te regasesti in ele in ce sens ? ce am simt/traiesc eu sau acea „ea” despre care vorbesc ?

    Tzontonel.

  3. ana permalink
    vineri, 9 Mai, 2008 14:47

    am citit si recitit randurile de mai sus si nu imi venea sa cred k este vb d alta persoana,ma regasesc in ele in proportie de 95%.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: